Eu sunt un tip foarte norocos. Adică am mare noroc că nu-s mai ghinionist decât îs. Altfel, probabil, aş fi fost de mult o mâţă neagră şi zbârlită. Asta în varianta în care aş crede în reîncarnare. Şi mai degrabă cred în chestia aia, decât în jocurile de noroc.

M-am tot gândit, de o vreme, la o teorie ştiinţifică ce o să mă facă mai celebru şi apreciat decât o fo’ Darwin. Adică am avut o revelaţie. Omu’ nu se trage din maimuţă. Nici nu-i făcut şi pus aci, de nu ştiu ce forţă supremă. Nici nu l-o adus E.T., să-şi însămânţeze ograda cu fiinţe care o distrug. Omu-i făcut din… greşeală. Atât, pur şi simplu. Adică din coincidenţe, noroc şi ghinion. Şi asta-i curge prin vene de când ia prima gură de aer şi până o dă pe ultima afară.

Cum am ajuns io, simplu geniu pustiu, la concluzia asta apostolică? Am bătut Oradea-n lung şi-n lat. Şi cât îi de lungă şi cât îi de lată, îi îmbâcsită de săli de jocuri, mini-casino-uri, case de pariuri şi loterii. Pe Transilvaniei îs vreo 8 astfel de temple ale ghinionului în mai puţin de 500 de metri. În Nufărul, nu mai vorbesc. În centru, la fel. PESTE TOT. Şi ceva… nu-i clar… Oradea îi un oraş mediu, şi ca populaţie şi ca nivel salarial şi ca număr de locuri de muncă. Mă întreb atunci, cum sărăcie, de dimineaţa până seara, toate bodegile astea sugătoare de bani îs pline de “amărâţi” de toate mărimile, culorile şi… buzunarele. Şi mai vezi şi câte unu cu suzeta-n gură şi mucii  până la bărbie, care violează păcănelele sau îşi pune “combinate”, deşi doamna de la ghişeu ştie foarte bine că minorii, prin lege, nu au voie să joace. Da’ banii îs bani şi legea-i moft.

Oricum, jocurile de noroc te prind. Într-o vreme am alunecat şi io un pic în mocirla lor, până mi-am dat seama că norocu’ ăla, e, de fapt… matematică. Şi nu matematică pură ci matematică murdară, în procente de profit şi pierdere, unde profitul e al lor şi pierderea a ta. Iar când unu mai şi câştigă, tot nu e noroc. E publicitate, că altfel n-ar mai juca nimeni. Joc şi io, ocazional, un 5 lei pe şapte mii de meciuri, pe care le prind toate, în afară de Lazio…

Lazio are ce are cu mine, în ultima vreme, iar io am ce am cu stabilimentele astea colorate, pline de “7″ şi “bet”. Mă enervează că deja-s prea multe pentru un oraş ca Oradea. Şi mă enervează că unii au bani pentru a le ridica peste noapte, una langă alta, pe când clădirile noastre clasice şi frumoase, se revarsă, încet, pe trotuare, fiindcă nu sunt bani de recondiţionare. Şi nu mai vorbesc de cât de blasfemic arată ditamai casa de pariuri lângă o clădire în stil gotic veche de sute de ani…

Da, fie, nu-mi bat io capu’. Nu mă pot io împotrivi schimbării, fie ea şi în halu’ ăsta de perversă… Mai că-mi dă o lacrimă când mă gândesc, că peste zeci şi sute de ani, strănepoţii mei or să crească în zumzet dulce de păcănele, oraşu’ n-o să se mai cheme Oradea, ci ceva cu “bet” la sfârşit, iar a treia planetă de la soare va fi… Terravegas. Planeta maimuţelor fără noroc. Voi nu vă gândiţi la d’astea? Mi le lăsaţi toate mie? Fain…