O fată faină şi tare dragă mie (recunosc, sunt total subiectivă, fiindu-mi dragă din clasa a 8-a) a venit cu o idee al naibii de amuzantă. După cum bine ştiţi, râsul face bine atât fizicului, cât mai ales psihicului.
O porţie zdravănă de râs face minuni. Rasul este sanatos. În jur însă, tot mai mulţi par să fii uitat cum este să râzi cu poftă, până la lacrimi. Nu mai ştim ce este acela un râs sincer.
Aşa că ea a venit cu o idee. Ce ar fi să ne strângem cât mai mulţi mâine, la ora 14, la staţia de metrou Unirii, să intrăm în primul metrou, împrăştiaţi, iar la un semnal prestabilit să îi facem pe toţi acei călători îmbufnaţi să coboare râzând?
Detalii puteţi afla şi de la musiu Şerban. Dacă doriţi să lăsaţi egoismul deoparte, să vă simţiţi bine alături de noi şi să faceţi şi ceva foarte frumos pentru cei din jur, vă invit să daţi like paginii eventului. Sper ca filmuleţul acesta să vă convingă dacă încă veţi dubii. Lăsaţi măcar o dată nebunul din voi să iasă la iveală!
Pentru că uneori e nevoie de atât de puţin
Un sms, un autobuz întârziat, un apel, o stradă greşită, ocol prin Centrul Vechi, frig, oameni, căldură, gheaţă, zgomot, râsete, pub plin, mers pe jos, ajuns în club, brăţară, garderobă, bere, bere, tequila, bere, râsete, prosteli, tentativă de dans, melodii pe care altfel nu le-aş fi suportat, scaun, fum, Limp Bizkit, manea remixată, facepalm, râsete, geacă, fes, frig, căldură, Unirii, autobuz pierdut, plimbat după taxi, contrazis, porţia anuală de şaorma, nas rece, fără ardei iute, mers rapid, N111, adormit la 4:40, trezit la 9:00. Zâmbet.
Cei mai trişti oameni…
sunt cei care îţi povestesc viaţa lor în 15 minute sau mai puţin. Îi găseşti în RATB, la piaţă, prin parc, aşteptând într-o staţie. Au o privire care transmite mai mult decât îşi dau seama.
Caută, aşteaptă, apoi îţi prind un moment de slăbiciune şi atacă. Încep să recite cât se pricep de bine discursul exersat de atâtea ori. În faţa cafelei, la o ţigară, când îşi pun capul pe pernă.
Asta pentru că nu are cine să-i asculte. Nu au în faţa cui să se descarce. De auzit îi pot auzi zeci de urechi, dar ei vor să aibă un suflet în care să-şi descarce necazurile, bucuriile, tristeţile, frustrările, melancoliile. Privirea de căţel pierdut încearcă să te “prindă”, discursul rapid nu-ţi permite să-i întrerupi.
Pe parcursul a trei staţii de troleibuz am aflat povestea vieţii unei femei. Era micuţă, brunetă şi slăbuţă. A început cu momentul în care şi-a cunoscut soţul şi a terminat cu vestea că în acea zi îşi va lua fiul şi bagajele pentru că urma să divorţeze. La final mi-a mulţumit pentru că am ascultat-o. Trecuseră doar 10 minute.
De asta cei mai trişti oameni sunt cei care îşi aştern viaţa într-o înşiruire rapidă de cuvinte atent alese şi repetate de zeci de ori. Seara zâmbesc ştiind că cineva, undeva, ştie ce-i în sufletul lor. Totuşi… mult mai trişti sunt cei care au atât de puţin de spus încât e suficientă o privire.
Cândva au avut şi ei un discurs. Dar cuvintele au murit pe drum. Acum merg prin oraş cu sufletul gol şi privirea spre un orizont uniform şi fad. Ca ei
