În fond şi la urma urmei, lumea de azi e plină de bărbaţi care gătesc şi o fac foarte bine. Oradea e plină de restaurante unde gătesc bărbaţii. Oradea şi lumea e şi plină de femei care şofează şi o fac foarte bine, unele la firme de taxi sau campioane în competiţii de raliuri. Însă, majoritatea şi în cazul comparaţiei mele, face regula. Majoritatea bărbaţilor nu gătesc, sau gătesc foarte prost şi nu ajută la treburile casnice, fiindcă ei cred că femeia trebuie să le facă. Majoritatea femeilor care şofează, o fac foarte prost şi habar nu au din ce e făcută maşina aia, ce-i trebuie şi pentru ce-s toate butoanele de pe bord, pentru că ele cred că asta e treaba bărbaţilor. Chiar azi, mergând spre serviciu, am văzut o doamnă/domnişoară în sens la Gojdu, la volan, cum a pocnit maşina din faţă, într-un mod inexplicabil pentru mine, ca bărbat şi şofer la al doilea permis. Dar şi eu am umplut, de multe ori, bucătăria de fum, într-un mod inexplicabil pentru orice femeie care ştie să facă un amărât de şniţel…

Concluzia, mergând pe linia raţionamentelor centrate pe majoritate, e clară. Există bărbaţi care nu ştiu să gătească, fiindcă ei cred că e treaba femeii şi există femei care nu ştiu să şofeze, pentru că ele cred că e treaba bărbaţilor. Oricum o iei, tot neajuns se cheamă. De aia, două suflete pereche se cheamă “jumătăţi”, probabil. Jumătate de volan, cu jumătate de cratiţă = relaţie fericită. Corect?

Nu. Se poate şi mai bine. Femeile pot învăţa mai multe despre maşină şi şofat, în timp ce bărbaţii pot învăţa mai multe despre treburi casnice şi gătit. Trebuie doar voinţă şi un dram de curaj. Asta e concluzia mea. Atâta vreme cât o friptura “buşită” de bărbat costă încă 20 de lei să cumperi carnea, iar o maşină buşită de femeie costă 200…. lei să o repari, nu e egalitate. De la ideea asta am pornit. Cum ar fi să existe egalitatea aia? Cum ar fi ca, pentru o săptămână, în Oradea, femeile să şofeze şi bărbaţii să găteasca?

Ca aproape toţi bărbaţii, iubesc mâncarea. Cu două condiţii. Să fie bună şi să fie carne. Carnea aia nu te opreşte să mergi cu prietenii la bere, nu te întreabă unde dracu’ ai stat până la ora asta şi dacă muşti din ea, nu urlă. Iubire ideală!

Cred că dacă s-ar face un studiu pe tema asta, s-ar concluziona că, în România, mai mult de 90 la sută dintre bărbaţii care au neveste/prietene mănâncă ceea ce gătesc ele, în loc să-şi facă ei înşişi sau să mănânce la restaurant. De ce? Pentru că e foarte simplu. Cumperi carnea, cumperi cartofii, pâinea, berea şi ceva mirodenii, toate astea cu o lipsă de răbdare acută, ajungi acasă şi intri în lumea ta de bărbat “modern”. Adică pe net, la TV sau pur şi simplu în spatele blocului cu berea-n mână şi unu-doi amici aproape. Toate astea până “e gata mâncarea”. Aşa credem noi, bărbaţii, că mâncarea  ”se face”, singură, cu singura condiţie ca “jumătatea” feminină să se plimbe de-a lungul şi de-a latul bucătăriei, făcând un fel de magie cu o lingură de lemn, care, după câteva ore, dă naştere capodoperelor culinare care abia aşteaptă să mângâie limba şi să umple stomacul norocosului…

De fapt, nu e chiar aşa. Din câte îmi imaginez eu, femeile s-au apucat de gătit, la începuturile omenirii, fiindcă bărbaţii erau prea bărbaţi să-şi piardă vremea cu aşa ceva. Atât de bărbaţi încăt preferau să-şi sacrifice viaţa mai degrabă decât să cureţe un cartof sau să spele o farfurie. De aia au şi existat atâtea războaie, probabil. Mergem pe ei, îi batem şi le luăm farfuriile curate şi cartofii gata curăţaţi. Ăsta era, de fapt, motivul. Totuşi, în acel moment, femeile, iubitoare şi pline de compasiune, au decis să salveze viaţa bărbaţilor iubiţi, luând sarcina gătitului asupra lor. Mare greşeală. Aşa a rămas până în ziua de azi şi în ziua de azi, ca să fii femeie în România în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să ştii să găteşti. Pe lângă faptul că ai grijă de casă, faci curăţenie, creşti copiii şi aduci bani. Iar ca să fii bărbat, trebuie să ai… bărbăţie… Egalitate, nu?

Ei, egalitatea asta s-a restabilit într-o mare măsură, când omul a inventat autoturismul. Metal, plastic, manete, schimbătoare, pedale, butoane, asfalt, nesimţiţi… Un iad de modernitate şi tehnologie, pe care, femeile, obişnuite cu răbdare şi reţete bine definite, lipsite de neprevăzut, nu au putut să-l înţeleagă. Şi multe dintre ele nu pot nici azi. Multe, nu toate. Nu pricepeau ele de ce să îţi rişti viaţa, zilnic, în bestia de metal. Atunci au intervenit bărbaţii, care, bărbătoşi, au luat sarcina asta în seama lor. Şi aşa a rămas, în cea mai mare parte, până în ziua de azi. Bărbaţii conduc, femeile gătesc şi conduc… bărbaţii. Egalitate, nu?

Şoapte. În orice limbă, despre orice. Pe mine m-au calmat şi m-au adormit efectiv de când eram mic. După ce m-am maturizat (parţial), simţeam fioru’ şoaptelor de multe ori, auzindu-le în scurte scene din filme, sau emisiuni şi aşa mai departe. Mi-am adus aminte de asta, cu ani în urmă, când am avut primele… crize de insomnie. Am căutat pe net şi am găsit pe youtube, la vremea aia, doar câteva clipuri cu astfel de scene cu şoapte, înregistrate şi puse acolo de alţii, care îmi împărtăşeau pasiunea. La scurt timp, a aparut apoi o englezoaică, WhisperingLife, care a creat primul canal cu clipuri în care pur şi simplu şoptea. Le-a numit, simplu, whispering videos, adică video-uri cu şoapte. În scurt timp, au apărut sute şi mii de alţii ca ea, care postează, zilnic, clipuri cu şoapte şi ASMR (Autonomous Sensory Meridian Response), adică, pe româneşte, tot felul de zgomote uşoare şi sunete care produc senzaţia aceea de relaxare şi bine. Aici dedesubt e primul whispering video de pe youtube, din câte ştiu eu. Şi ştiu, că am fo’ martor!

Am rămas, totuşi, la simplele şoapte şi le ascult de câte ori vreau să dorm şi nu mă lasă capu’. Cred că Ene îi bat, prin cine ştie ce crâşmă şi m-o lăsat de izbelişte. Sau se uită la Drăcuşanca şi se joacă de-a adultu’ singurel… Important e, că am redescoperit şoaptele. Şi datorită lor, pot să adorm şi să mă relaxez complet. Când am început să le ascult îmi era, un pic… jenă. E ciudat să te vadă mândra, cum stai în pat, cu căştile şi pe laptop e o tipă care-şi mişcă încet buzele şi-ţi şopteşte chestii… Cu toate astea, am văzut că nu-s singuru’ “handicapat” cu insomnie. Sunt milioane. Poate şi tu. Dacă da, încearcă remediul meu. Şi dacă funcţionează – laic, Cher şi alte cele, plus un dislike la Drăcuşanca. Pe cât gândesc mai mult, pe atâta mă conving că de la ea mi se trage… A, stai, că l-am văzut şi pe Smiley, “teroristu’ urechilor”, gemând pe scenă, la zilele oraşului… Alt coşmar… Na, nu mai ştiu cine-i de vină, da’ aflu io… Deocamdată, însă, mă duc SĂ MĂ CULC.