Blog

În fond şi la urma urmei, lumea de azi e plină de bărbaţi care gătesc şi o fac foarte bine. Oradea e plină de restaurante unde gătesc bărbaţii. Oradea şi lumea e şi plină de femei care şofează şi o fac foarte bine, unele la firme de taxi sau campioane în competiţii de raliuri. Însă, majoritatea şi în cazul comparaţiei mele, face regula. Majoritatea bărbaţilor nu gătesc, sau gătesc foarte prost şi nu ajută la treburile casnice, fiindcă ei cred că femeia trebuie să le facă. Majoritatea femeilor care şofează, o fac foarte prost şi habar nu au din ce e făcută maşina aia, ce-i trebuie şi pentru ce-s toate butoanele de pe bord, pentru că ele cred că asta e treaba bărbaţilor. Chiar azi, mergând spre serviciu, am văzut o doamnă/domnişoară în sens la Gojdu, la volan, cum a pocnit maşina din faţă, într-un mod inexplicabil pentru mine, ca bărbat şi şofer la al doilea permis. Dar şi eu am umplut, de multe ori, bucătăria de fum, într-un mod inexplicabil pentru orice femeie care ştie să facă un amărât de şniţel…

Concluzia, mergând pe linia raţionamentelor centrate pe majoritate, e clară. Există bărbaţi care nu ştiu să gătească, fiindcă ei cred că e treaba femeii şi există femei care nu ştiu să şofeze, pentru că ele cred că e treaba bărbaţilor. Oricum o iei, tot neajuns se cheamă. De aia, două suflete pereche se cheamă “jumătăţi”, probabil. Jumătate de volan, cu jumătate de cratiţă = relaţie fericită. Corect?

Nu. Se poate şi mai bine. Femeile pot învăţa mai multe despre maşină şi şofat, în timp ce bărbaţii pot învăţa mai multe despre treburi casnice şi gătit. Trebuie doar voinţă şi un dram de curaj. Asta e concluzia mea. Atâta vreme cât o friptura “buşită” de bărbat costă încă 20 de lei să cumperi carnea, iar o maşină buşită de femeie costă 200…. lei să o repari, nu e egalitate. De la ideea asta am pornit. Cum ar fi să existe egalitatea aia? Cum ar fi ca, pentru o săptămână, în Oradea, femeile să şofeze şi bărbaţii să găteasca?

Ca aproape toţi bărbaţii, iubesc mâncarea. Cu două condiţii. Să fie bună şi să fie carne. Carnea aia nu te opreşte să mergi cu prietenii la bere, nu te întreabă unde dracu’ ai stat până la ora asta şi dacă muşti din ea, nu urlă. Iubire ideală!

Cred că dacă s-ar face un studiu pe tema asta, s-ar concluziona că, în România, mai mult de 90 la sută dintre bărbaţii care au neveste/prietene mănâncă ceea ce gătesc ele, în loc să-şi facă ei înşişi sau să mănânce la restaurant. De ce? Pentru că e foarte simplu. Cumperi carnea, cumperi cartofii, pâinea, berea şi ceva mirodenii, toate astea cu o lipsă de răbdare acută, ajungi acasă şi intri în lumea ta de bărbat “modern”. Adică pe net, la TV sau pur şi simplu în spatele blocului cu berea-n mână şi unu-doi amici aproape. Toate astea până “e gata mâncarea”. Aşa credem noi, bărbaţii, că mâncarea  ”se face”, singură, cu singura condiţie ca “jumătatea” feminină să se plimbe de-a lungul şi de-a latul bucătăriei, făcând un fel de magie cu o lingură de lemn, care, după câteva ore, dă naştere capodoperelor culinare care abia aşteaptă să mângâie limba şi să umple stomacul norocosului…

De fapt, nu e chiar aşa. Din câte îmi imaginez eu, femeile s-au apucat de gătit, la începuturile omenirii, fiindcă bărbaţii erau prea bărbaţi să-şi piardă vremea cu aşa ceva. Atât de bărbaţi încăt preferau să-şi sacrifice viaţa mai degrabă decât să cureţe un cartof sau să spele o farfurie. De aia au şi existat atâtea războaie, probabil. Mergem pe ei, îi batem şi le luăm farfuriile curate şi cartofii gata curăţaţi. Ăsta era, de fapt, motivul. Totuşi, în acel moment, femeile, iubitoare şi pline de compasiune, au decis să salveze viaţa bărbaţilor iubiţi, luând sarcina gătitului asupra lor. Mare greşeală. Aşa a rămas până în ziua de azi şi în ziua de azi, ca să fii femeie în România în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să ştii să găteşti. Pe lângă faptul că ai grijă de casă, faci curăţenie, creşti copiii şi aduci bani. Iar ca să fii bărbat, trebuie să ai… bărbăţie… Egalitate, nu?

Ei, egalitatea asta s-a restabilit într-o mare măsură, când omul a inventat autoturismul. Metal, plastic, manete, schimbătoare, pedale, butoane, asfalt, nesimţiţi… Un iad de modernitate şi tehnologie, pe care, femeile, obişnuite cu răbdare şi reţete bine definite, lipsite de neprevăzut, nu au putut să-l înţeleagă. Şi multe dintre ele nu pot nici azi. Multe, nu toate. Nu pricepeau ele de ce să îţi rişti viaţa, zilnic, în bestia de metal. Atunci au intervenit bărbaţii, care, bărbătoşi, au luat sarcina asta în seama lor. Şi aşa a rămas, în cea mai mare parte, până în ziua de azi. Bărbaţii conduc, femeile gătesc şi conduc… bărbaţii. Egalitate, nu?

Şoapte. În orice limbă, despre orice. Pe mine m-au calmat şi m-au adormit efectiv de când eram mic. După ce m-am maturizat (parţial), simţeam fioru’ şoaptelor de multe ori, auzindu-le în scurte scene din filme, sau emisiuni şi aşa mai departe. Mi-am adus aminte de asta, cu ani în urmă, când am avut primele… crize de insomnie. Am căutat pe net şi am găsit pe youtube, la vremea aia, doar câteva clipuri cu astfel de scene cu şoapte, înregistrate şi puse acolo de alţii, care îmi împărtăşeau pasiunea. La scurt timp, a aparut apoi o englezoaică, WhisperingLife, care a creat primul canal cu clipuri în care pur şi simplu şoptea. Le-a numit, simplu, whispering videos, adică video-uri cu şoapte. În scurt timp, au apărut sute şi mii de alţii ca ea, care postează, zilnic, clipuri cu şoapte şi ASMR (Autonomous Sensory Meridian Response), adică, pe româneşte, tot felul de zgomote uşoare şi sunete care produc senzaţia aceea de relaxare şi bine. Aici dedesubt e primul whispering video de pe youtube, din câte ştiu eu. Şi ştiu, că am fo’ martor!

Am rămas, totuşi, la simplele şoapte şi le ascult de câte ori vreau să dorm şi nu mă lasă capu’. Cred că Ene îi bat, prin cine ştie ce crâşmă şi m-o lăsat de izbelişte. Sau se uită la Drăcuşanca şi se joacă de-a adultu’ singurel… Important e, că am redescoperit şoaptele. Şi datorită lor, pot să adorm şi să mă relaxez complet. Când am început să le ascult îmi era, un pic… jenă. E ciudat să te vadă mândra, cum stai în pat, cu căştile şi pe laptop e o tipă care-şi mişcă încet buzele şi-ţi şopteşte chestii… Cu toate astea, am văzut că nu-s singuru’ “handicapat” cu insomnie. Sunt milioane. Poate şi tu. Dacă da, încearcă remediul meu. Şi dacă funcţionează – laic, Cher şi alte cele, plus un dislike la Drăcuşanca. Pe cât gândesc mai mult, pe atâta mă conving că de la ea mi se trage… A, stai, că l-am văzut şi pe Smiley, “teroristu’ urechilor”, gemând pe scenă, la zilele oraşului… Alt coşmar… Na, nu mai ştiu cine-i de vină, da’ aflu io… Deocamdată, însă, mă duc SĂ MĂ CULC.

Nu credeam, cu ani în urmă, că există, într-adevăr, insomnie. Dacă mi-ar fi zis cineva atunci că o să vina vremea când o să stau în pat şi n-o să vină Ene, i-aş fi râs în faţă, cu precipitaţii şi l-aş fi bârfit pe la spate, că e nebun. Poate nu toată lumea ştie cine e Ene, aşa că tre’ să clarific. E moşu’ ăla al naibii de simpatic, mirosind a pălincă, (aşa mi-l imaginez io), care vine atunci când te întinzi în pat, îţi închide ochii, lin şi îţi toarnă prin ureche vise dulci, să poţi dormi. Deci nu e ăla care-ţi închide ochii cu… coasa, să fie clar.

Despre insomnie am citit multe, mai ales că mă bântuie şi pe mine, din ce în ce mai des. Şi după câte am citit şi am experimentat pe pielea mea, e cam ca la biserică. Adică nu e chiar aşa cum zice popa, da’ el zice, că aşa scrie cartea. Nu e cauzată neapărat de stres, nu ţine numai de fizic şi nu ţine numai de psihic. E ca… Bianca Drăguşanu. Nu ştii exact ce e, carne sau plastic, femeie sau păpuşă gonflabilă, da’ există, lumea vorbeşte despre ea şi ne îngrozeşte pe toţi, când apare. Chiar mă, poate de aia, am, dracului, insomnie… Hm…

Oricum, nu voiam să vorbesc acuma despre cauza pentru care nu pot io dormi. Când o să aflu sigur, dacă o să aflu vreodată, o să v-o zic. Io voiam să vă zic, în caz că mai sunt şi alţii care au baiu’ ăsta, că am găsit un remediu. Nu costă nimic, nu supără nevasta (tare) şi nu dă indigestie, ba, din contră, e plăcut. Nup, nu e remediu’ ăla pentru adulţi singurei, dacă acolo vă fuge mintea. Eu am rămas cu imaginea Drăcuşencei şi n-o să mă mai gândesc la lucruri trupeşti vreo cinjdemii de zile… Aşadar, care e remediul ăsta minune?

Eu sunt un tip foarte norocos. Adică am mare noroc că nu-s mai ghinionist decât îs. Altfel, probabil, aş fi fost de mult o mâţă neagră şi zbârlită. Asta în varianta în care aş crede în reîncarnare. Şi mai degrabă cred în chestia aia, decât în jocurile de noroc.

M-am tot gândit, de o vreme, la o teorie ştiinţifică ce o să mă facă mai celebru şi apreciat decât o fo’ Darwin. Adică am avut o revelaţie. Omu’ nu se trage din maimuţă. Nici nu-i făcut şi pus aci, de nu ştiu ce forţă supremă. Nici nu l-o adus E.T., să-şi însămânţeze ograda cu fiinţe care o distrug. Omu-i făcut din… greşeală. Atât, pur şi simplu. Adică din coincidenţe, noroc şi ghinion. Şi asta-i curge prin vene de când ia prima gură de aer şi până o dă pe ultima afară.

Cum am ajuns io, simplu geniu pustiu, la concluzia asta apostolică? Am bătut Oradea-n lung şi-n lat. Şi cât îi de lungă şi cât îi de lată, îi îmbâcsită de săli de jocuri, mini-casino-uri, case de pariuri şi loterii. Pe Transilvaniei îs vreo 8 astfel de temple ale ghinionului în mai puţin de 500 de metri. În Nufărul, nu mai vorbesc. În centru, la fel. PESTE TOT. Şi ceva… nu-i clar… Oradea îi un oraş mediu, şi ca populaţie şi ca nivel salarial şi ca număr de locuri de muncă. Mă întreb atunci, cum sărăcie, de dimineaţa până seara, toate bodegile astea sugătoare de bani îs pline de “amărâţi” de toate mărimile, culorile şi… buzunarele. Şi mai vezi şi câte unu cu suzeta-n gură şi mucii  până la bărbie, care violează păcănelele sau îşi pune “combinate”, deşi doamna de la ghişeu ştie foarte bine că minorii, prin lege, nu au voie să joace. Da’ banii îs bani şi legea-i moft.

Oricum, jocurile de noroc te prind. Într-o vreme am alunecat şi io un pic în mocirla lor, până mi-am dat seama că norocu’ ăla, e, de fapt… matematică. Şi nu matematică pură ci matematică murdară, în procente de profit şi pierdere, unde profitul e al lor şi pierderea a ta. Iar când unu mai şi câştigă, tot nu e noroc. E publicitate, că altfel n-ar mai juca nimeni. Joc şi io, ocazional, un 5 lei pe şapte mii de meciuri, pe care le prind toate, în afară de Lazio…

Lazio are ce are cu mine, în ultima vreme, iar io am ce am cu stabilimentele astea colorate, pline de “7″ şi “bet”. Mă enervează că deja-s prea multe pentru un oraş ca Oradea. Şi mă enervează că unii au bani pentru a le ridica peste noapte, una langă alta, pe când clădirile noastre clasice şi frumoase, se revarsă, încet, pe trotuare, fiindcă nu sunt bani de recondiţionare. Şi nu mai vorbesc de cât de blasfemic arată ditamai casa de pariuri lângă o clădire în stil gotic veche de sute de ani…

Da, fie, nu-mi bat io capu’. Nu mă pot io împotrivi schimbării, fie ea şi în halu’ ăsta de perversă… Mai că-mi dă o lacrimă când mă gândesc, că peste zeci şi sute de ani, strănepoţii mei or să crească în zumzet dulce de păcănele, oraşu’ n-o să se mai cheme Oradea, ci ceva cu “bet” la sfârşit, iar a treia planetă de la soare va fi… Terravegas. Planeta maimuţelor fără noroc. Voi nu vă gândiţi la d’astea? Mi le lăsaţi toate mie? Fain…

EU n-o să scriu acuma despre vicii. Care-s tot bune şi nesănătoase. Despre alea o să vorbesc altă dată. Vreau să vorbesc doar despre acele lucruri care ne fac plăcere şi rău în acelaşi timp şi totuşi, nu ne putem abţine să nu… luăm “doar o gură”. Deşi suntem conştienţi de consecinţe. De ce le încercăm şi ne înfruptăm din ele, chiar dacă ştim că ne fac mai mult bine decât rău? De ce nu ne putem abţine?

E chestie fiziologică. Pentru că animalele trăiesc după reguli vechi de mii de ani, care au ca scop un stomac plin şi cât mai multă plăcere. Iar omul e doar un animal foarte evoluat, care nu rezistă tentaţiei atunci când e vorba de plăcere, stomac plin şi refacerea rezervelor de energie şi grăsime.

Părerea mea despre mâncare o puteţi vedea aici. E părerea multora, bărbaţi sau femei, că recunosc asta sau nu… Mâncarea trebuie să fie bună. Dacă nu e, nu o mănânci şi nu simţi plăcere. Sau dacă o mânănci fără să îţi placă înseamnă fie că ai evoluat ca om şi laşi plăcerea la o parte, de dragul sănătăţii, fie că nu vrei să îţi superi nevasta sau prietena. Oricum ar fi, fără plăcere nu te simţi pe deplin sătul. Este?

Dacă aş sta acum să enumăr doar mâncărurile pe care le ştiu eu, începând cu fast-food-urile şi terminând cu prăjiturile, care provoacă plăcere şi saturaţie, dar nu fac bine organismului, aş scrie câteva zeci de pagini. Ce vreau eu, însă, e mult mai simplu. Vreau să mă conving că nu-s singurul care mănâncă în primul rând din plăcere şi apoi se gândeşte la ce-i face mâncarea aia, de fapt. Vreau să mă conving că nu-s singurul om-animal în privinţa asta şi mai sunt şi alţii care gândesc la fel. Sau nu gândesc, de fapt, ci mănâncă, din plăcere. Sunt un prost flămând şi pofticios. Asta e. Voi cum sunteţi?

Ideea asta mi-a trecut prin cap aseară. Am fost în oraş, cu cineva drag mie. Am luat o pizza. Nu ştiu ce sortimente sunt în alte locuri, dar în Oradea a început să apară, în diverse locuri şi sub diverse denumiri, pizza cu cartofi prăjiţi. La Beer House se cheamă Pizza Ungurească. La Vandana, unde am fost aseară, e Pizza Americană. Nu ştiu de unde saltul ăsta pe harta lumii, în ceea ce priveşte denumirea, mă interesează doar că mie-mi place. Poate aţi mâncat, poate nu. Dar există şi prinde la lume. Domnii o iau fiindcă e şi bună şi îndestulătoare, doamnele nu, ferească Cel de Sus! Dar culeg, atente, cartofii prăjiţi de pe ea, unul câte unul… Probabil dacă îi capturezi aşa, încet, sunt inofensivi pentru siluetă… Eu cred, totuşi, că e vorba doar despre ce ziceam la început. Plăcere. Fie, doar oameni suntem.

Nu mai trec la prăjituri, că mă apucă miezul nopţii scriind şi vreau să văd şi ce mai e prin oraş. Dar, dacă măcar unul dintre voi, cei care citiţi acest articol, e de-acord cu mine, lăsaţi un comentariu. Nu-i musai să scrieţi “da, şi eu sunt un prost flămând şi pofticios”, puteţi s-o spuneţi mai pe ocolite… Dar, la urma urmei, tot pentru gust şi plăcere mâncaţi, în primul rând, nu?

A, era să uit. Nu am făcut reclamă sortimentelor respective de pizza şi nici celor ce o vând. Sunt doar opţiunile mele cu privire la ce mănânc atunci când ies în oraş. Vedeţi aici că eu nu fac reclamă… îmi face indigestie. Dar dacă vreodată sunteţi prin Oradea şi îmi împărtăşiţi… animalismul, atunci încercaţi. Să vedem, am dreptate?