Marian Tudose

Nu credeam, cu ani în urmă, că există, într-adevăr, insomnie. Dacă mi-ar fi zis cineva atunci că o să vina vremea când o să stau în pat şi n-o să vină Ene, i-aş fi râs în faţă, cu precipitaţii şi l-aş fi bârfit pe la spate, că e nebun. Poate nu toată lumea ştie cine e Ene, aşa că tre’ să clarific. E moşu’ ăla al naibii de simpatic, mirosind a pălincă, (aşa mi-l imaginez io), care vine atunci când te întinzi în pat, îţi închide ochii, lin şi îţi toarnă prin ureche vise dulci, să poţi dormi. Deci nu e ăla care-ţi închide ochii cu… coasa, să fie clar.

Despre insomnie am citit multe, mai ales că mă bântuie şi pe mine, din ce în ce mai des. Şi după câte am citit şi am experimentat pe pielea mea, e cam ca la biserică. Adică nu e chiar aşa cum zice popa, da’ el zice, că aşa scrie cartea. Nu e cauzată neapărat de stres, nu ţine numai de fizic şi nu ţine numai de psihic. E ca… Bianca Drăguşanu. Nu ştii exact ce e, carne sau plastic, femeie sau păpuşă gonflabilă, da’ există, lumea vorbeşte despre ea şi ne îngrozeşte pe toţi, când apare. Chiar mă, poate de aia, am, dracului, insomnie… Hm…

Oricum, nu voiam să vorbesc acuma despre cauza pentru care nu pot io dormi. Când o să aflu sigur, dacă o să aflu vreodată, o să v-o zic. Io voiam să vă zic, în caz că mai sunt şi alţii care au baiu’ ăsta, că am găsit un remediu. Nu costă nimic, nu supără nevasta (tare) şi nu dă indigestie, ba, din contră, e plăcut. Nup, nu e remediu’ ăla pentru adulţi singurei, dacă acolo vă fuge mintea. Eu am rămas cu imaginea Drăcuşencei şi n-o să mă mai gândesc la lucruri trupeşti vreo cinjdemii de zile… Aşadar, care e remediul ăsta minune?

Eu sunt un tip foarte norocos. Adică am mare noroc că nu-s mai ghinionist decât îs. Altfel, probabil, aş fi fost de mult o mâţă neagră şi zbârlită. Asta în varianta în care aş crede în reîncarnare. Şi mai degrabă cred în chestia aia, decât în jocurile de noroc.

M-am tot gândit, de o vreme, la o teorie ştiinţifică ce o să mă facă mai celebru şi apreciat decât o fo’ Darwin. Adică am avut o revelaţie. Omu’ nu se trage din maimuţă. Nici nu-i făcut şi pus aci, de nu ştiu ce forţă supremă. Nici nu l-o adus E.T., să-şi însămânţeze ograda cu fiinţe care o distrug. Omu-i făcut din… greşeală. Atât, pur şi simplu. Adică din coincidenţe, noroc şi ghinion. Şi asta-i curge prin vene de când ia prima gură de aer şi până o dă pe ultima afară.

Cum am ajuns io, simplu geniu pustiu, la concluzia asta apostolică? Am bătut Oradea-n lung şi-n lat. Şi cât îi de lungă şi cât îi de lată, îi îmbâcsită de săli de jocuri, mini-casino-uri, case de pariuri şi loterii. Pe Transilvaniei îs vreo 8 astfel de temple ale ghinionului în mai puţin de 500 de metri. În Nufărul, nu mai vorbesc. În centru, la fel. PESTE TOT. Şi ceva… nu-i clar… Oradea îi un oraş mediu, şi ca populaţie şi ca nivel salarial şi ca număr de locuri de muncă. Mă întreb atunci, cum sărăcie, de dimineaţa până seara, toate bodegile astea sugătoare de bani îs pline de “amărâţi” de toate mărimile, culorile şi… buzunarele. Şi mai vezi şi câte unu cu suzeta-n gură şi mucii  până la bărbie, care violează păcănelele sau îşi pune “combinate”, deşi doamna de la ghişeu ştie foarte bine că minorii, prin lege, nu au voie să joace. Da’ banii îs bani şi legea-i moft.

Oricum, jocurile de noroc te prind. Într-o vreme am alunecat şi io un pic în mocirla lor, până mi-am dat seama că norocu’ ăla, e, de fapt… matematică. Şi nu matematică pură ci matematică murdară, în procente de profit şi pierdere, unde profitul e al lor şi pierderea a ta. Iar când unu mai şi câştigă, tot nu e noroc. E publicitate, că altfel n-ar mai juca nimeni. Joc şi io, ocazional, un 5 lei pe şapte mii de meciuri, pe care le prind toate, în afară de Lazio…

Lazio are ce are cu mine, în ultima vreme, iar io am ce am cu stabilimentele astea colorate, pline de “7″ şi “bet”. Mă enervează că deja-s prea multe pentru un oraş ca Oradea. Şi mă enervează că unii au bani pentru a le ridica peste noapte, una langă alta, pe când clădirile noastre clasice şi frumoase, se revarsă, încet, pe trotuare, fiindcă nu sunt bani de recondiţionare. Şi nu mai vorbesc de cât de blasfemic arată ditamai casa de pariuri lângă o clădire în stil gotic veche de sute de ani…

Da, fie, nu-mi bat io capu’. Nu mă pot io împotrivi schimbării, fie ea şi în halu’ ăsta de perversă… Mai că-mi dă o lacrimă când mă gândesc, că peste zeci şi sute de ani, strănepoţii mei or să crească în zumzet dulce de păcănele, oraşu’ n-o să se mai cheme Oradea, ci ceva cu “bet” la sfârşit, iar a treia planetă de la soare va fi… Terravegas. Planeta maimuţelor fără noroc. Voi nu vă gândiţi la d’astea? Mi le lăsaţi toate mie? Fain…

EU n-o să scriu acuma despre vicii. Care-s tot bune şi nesănătoase. Despre alea o să vorbesc altă dată. Vreau să vorbesc doar despre acele lucruri care ne fac plăcere şi rău în acelaşi timp şi totuşi, nu ne putem abţine să nu… luăm “doar o gură”. Deşi suntem conştienţi de consecinţe. De ce le încercăm şi ne înfruptăm din ele, chiar dacă ştim că ne fac mai mult bine decât rău? De ce nu ne putem abţine?

E chestie fiziologică. Pentru că animalele trăiesc după reguli vechi de mii de ani, care au ca scop un stomac plin şi cât mai multă plăcere. Iar omul e doar un animal foarte evoluat, care nu rezistă tentaţiei atunci când e vorba de plăcere, stomac plin şi refacerea rezervelor de energie şi grăsime.

Părerea mea despre mâncare o puteţi vedea aici. E părerea multora, bărbaţi sau femei, că recunosc asta sau nu… Mâncarea trebuie să fie bună. Dacă nu e, nu o mănânci şi nu simţi plăcere. Sau dacă o mânănci fără să îţi placă înseamnă fie că ai evoluat ca om şi laşi plăcerea la o parte, de dragul sănătăţii, fie că nu vrei să îţi superi nevasta sau prietena. Oricum ar fi, fără plăcere nu te simţi pe deplin sătul. Este?

Dacă aş sta acum să enumăr doar mâncărurile pe care le ştiu eu, începând cu fast-food-urile şi terminând cu prăjiturile, care provoacă plăcere şi saturaţie, dar nu fac bine organismului, aş scrie câteva zeci de pagini. Ce vreau eu, însă, e mult mai simplu. Vreau să mă conving că nu-s singurul care mănâncă în primul rând din plăcere şi apoi se gândeşte la ce-i face mâncarea aia, de fapt. Vreau să mă conving că nu-s singurul om-animal în privinţa asta şi mai sunt şi alţii care gândesc la fel. Sau nu gândesc, de fapt, ci mănâncă, din plăcere. Sunt un prost flămând şi pofticios. Asta e. Voi cum sunteţi?

Ideea asta mi-a trecut prin cap aseară. Am fost în oraş, cu cineva drag mie. Am luat o pizza. Nu ştiu ce sortimente sunt în alte locuri, dar în Oradea a început să apară, în diverse locuri şi sub diverse denumiri, pizza cu cartofi prăjiţi. La Beer House se cheamă Pizza Ungurească. La Vandana, unde am fost aseară, e Pizza Americană. Nu ştiu de unde saltul ăsta pe harta lumii, în ceea ce priveşte denumirea, mă interesează doar că mie-mi place. Poate aţi mâncat, poate nu. Dar există şi prinde la lume. Domnii o iau fiindcă e şi bună şi îndestulătoare, doamnele nu, ferească Cel de Sus! Dar culeg, atente, cartofii prăjiţi de pe ea, unul câte unul… Probabil dacă îi capturezi aşa, încet, sunt inofensivi pentru siluetă… Eu cred, totuşi, că e vorba doar despre ce ziceam la început. Plăcere. Fie, doar oameni suntem.

Nu mai trec la prăjituri, că mă apucă miezul nopţii scriind şi vreau să văd şi ce mai e prin oraş. Dar, dacă măcar unul dintre voi, cei care citiţi acest articol, e de-acord cu mine, lăsaţi un comentariu. Nu-i musai să scrieţi “da, şi eu sunt un prost flămând şi pofticios”, puteţi s-o spuneţi mai pe ocolite… Dar, la urma urmei, tot pentru gust şi plăcere mâncaţi, în primul rând, nu?

A, era să uit. Nu am făcut reclamă sortimentelor respective de pizza şi nici celor ce o vând. Sunt doar opţiunile mele cu privire la ce mănânc atunci când ies în oraş. Vedeţi aici că eu nu fac reclamă… îmi face indigestie. Dar dacă vreodată sunteţi prin Oradea şi îmi împărtăşiţi… animalismul, atunci încercaţi. Să vedem, am dreptate?